Ducand in spate blestemul tau,
Ma inec in lacrimi amare
Sufar dupa cumplita dorinta de rau
Unde tot zambetul dispare.
Sunt un demon, locul meu nu e aici
Aducand suferinta in ochii ei,
Nu merita sa verse lacrimi fierbinti
Ce le vor gusta continuu si ochii mei...
De ce doare atat de mult,
Un lucru de care nu suntem siguri ca exista,
Mi-a adus surasul plapand,
Lumina din ochii mei, incepe sa se stinga.
Apare chipul ei divin, mereu in minte
Ochii aceia mici, nu imi dau pace
Ma vor bantui mereu, nu vor avea limite,
Pana cand razbunarea nu si-o vor face...
Mereu crezand ca totul este infinit, ajungem sa credem ca noi suntem nemuritori...Si aici intervine divinitatea care spulbera orice sansa de a trai vesnic, si nu ma refer pe pamant, ci in sufletul unei persoane in ochii careia vedeai mereu rasaritul cand zambea si apusul cand o sarutai de noapte buna. Nu suntem vesnici, nu vom fi si nici nu am fost, dar o amintire e vesnica, si ramanem vii printr-un singur cuvant sau gest in mintea celui mai iubit dintre pamanteni...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu